Astept cu nerabdare primul volum, insa pana atunci ma bucur de ecranizarea acestuia.

Prin urmare (aici voiam sa ajung): Vineri – 27 aprilie – orele 22.00 – Pro Cinema – Henry si June.

Saramago este genul de prozator atipic, care la prima rasfoire pare greoi, din cauza naratiunii complicate, cu fraze lungi aparent interminabile. Romanele lui te duc cu gandul la Kafka si Woolf, insa deosebirea de acestia se face la nivelul pasiunii pentru scriitura, lasand impresia ca-si asterne sufletul pe hartie, determinandu-si existenta prin actual creatiei. De altfel, la decernarea premiului Nobel pentru literatura (1998), declara: “As putea spune ca, litera cu litera, cuvant cu cuvant, pagina cu pagina, carte cu carte, am implantat in mine, riguros, fiecare personaj pe care il creasem. Fara ele nu as fi fost acelasi; viata mea nu ar fi devenit mai mult decat o schita inexacta, o promisiune care, ca toate celelalte, in final, ar fi ramas doar o promisiune, existenta cuiva care ar fi putut să fie cineva, dar n-a reusit.”

Romanul “Pestera” (2005) ramane fidel tiparului stabilit de Saramago – are in prim plan o familie de mestesugari, cu radacini infipte adanc in traditia olaritului. Ei bine, modul in care aceasta familie incearca sa supravietuiasca in epoca marcata de existenta Centrului (“oras in rama” construit astfel incat sa asigure totul pentru locuitorii lui, de la cele trebuincioase pana la impresii provocate de o serie de pseudo-experiente, cum ar fi fenomele naturale, gradinile suspendate, Amazonul cu indienii, pestera lui Platon) poate fi considerat drept o invitatie la lectura.

O a doua (invitatie la lectura) s-ar centra pe meditatia declansata de vederea pesterii. [In “mitul cavernei” Platon explica felul in care trebuie inteleasa lumea ideilor, descriind oamenii prizonieri in pestera, de aici rezultand incapacitatea lor de a vedea lumina Soarelui, astfel bazandu-se doar pe simturi pentru a intelege realitatea. Cu alte cuvinte, simturile creeaza iluzie, nicidecum o portita spre metafizica lucrurilor.] Saramago reda criza sfarsitului de mileniu (a se citi civilizatiei) printr-o alegorie sociala, in care oamenii (personajele) resping realitatea, poate de teama unor erori coplesitoare.

            Saramago este contemporan in toata puterea cuvantului (cred/ afirm). Trecut prin modernism si post-modernism romanul sta sub semnul subiectivismului (personajele sunt independente, vorbesc pentru ele [propriu si figurat]). Nu doar personajele sunt anarhiste, ci insusi autorul lor. Acesta se dezice de vorbire directa, indirecta, reguli de punctuatie, stereotipie lingvistica, textuala (?!), incorporand replicile (personajelor) in naratiune, facandu-le parte integranta a romanului.